Aventură la munte pe patru roți, am făcut copilul fericit!

Doamne, dacă n-ar fi de râs, ar putea fi de plâns! Mă tot uit la poze și mă întreb: ce-o fi fost în capul nostru? În al meu, adică ( mamă responsabilă de copil de doi ani), și în capul Flavianei (un fel de mătușă, moașă, tată pentru prichindeii noștri). Nici dacă plănuiam nu ne ieșea așa aventură pe patru roți!

Vic este înnebunită după trenuri, intră în extaz când le vede pe alea din parcuri, de dai 10 lei + (de persoană!) și te învârți pe loc 2 minute. Așa că am zis că o călătorie adevărată, cu un tren adevărat, ar fi o super experiență pentru un copil curios și dornic de aventură. Am făcut puțin research, mi s-a părut că Sinaia ar fi o destinație bună. Aproape de gară este un parc, clar aerul este mai respirabil decât în București, terase pentru o cafea, o ciorbă sau papanași se găsesc…ce să mai, Sinaia a rămas!

Am ales InterRegio, face 90 de minute pe ruta București-Sinaia, condiții bune de transport. Dacă știți că sunteți punctuali, optați pentru bilete dus-întors, achiziționate online, prindeți o mică reducere. Eu am avut ezitări, am preferat să luăm bilete din gară. Ghinion (Flaviana mă avertizase), nu mai erau bilete cu loc pe scaun, așa că ne-am relaxat, ca fetele, la o cafea! Vă recomand So!Coffee, arată foarte drăguț în interior, au cafea bună și sandviciuri delicioase. Cel mai important, Vic s-a simțit ca acasă!

Ce am luat în bagajul copilului? Haine de schimb, cremă de soare, ulei de alungat țânțarii, jucării, mâncare – fructe, apă, paste (în gentuța ei termoizolantă am pus și un acumulator mic, să țină rece).

Greu cu urcatul în tren? Greu, tot pe sistemul heirup (trenul nu are sistem prevăzut pentru cărucioare, ori ai mușchi, ori ai noroc de cineva). Am avut noroc că nu era aglomerat și am putut ,,parca” lângă scaune, altfel trebuia să-l strâng. Ah, am uitat să precizez – da, copilul meu încă stă în cărucior, așa că rar îl lăsăm acasă (de cărucior zic, nu de copil :))! Este de mare folos, mai ales că eu am două hernii de disc, nu este indicat să mai port în SCC puiul de 11,5 kg.

Bucuria lui Vic la vederea trenurilor, la plecarea din gară, este greu de descris. Nu s-a mișcat de pe scaun, nici nu a vrut să audă de ținut în brațe, nu i-a trebuit mâncare, apă sau jucării! I se vedea bucuria în privire în timp ce se uita pe geam. Singura panică a fost într-o stație, voia să pornească trenul mai repede!

În gară în Sinaia, nu vă repeziți la trepte dacă nu opriți la linia 1. Din fericire, peronul se termină cu un fel de rampă, așa că se poate ajunge civilizat în gară. De acolo am urcat puțin și am ajuns în parc. Și…am schimbat obiectivul: ,,Hai cu telecabina, să vadă copilul cum e sus la munte!” Și am pornit cu GPS-ul (indicatoare am văzut doar spre telegondolă, la care se ajunge mai greu pe jos), am reușit să găsim clădirea veche de unde pleacă telecabinele. Aici, alt heirup! Am dat copilul jos din cărucior, a urcat singură până sus. Pentru căruț nu am găsit altă variantă decât în brațe. Fraților, în brațe… de am crezut că mor! Aici ne-am luat bilete dus-întors, prețul cred că este la jumătate față de telegondolă. Merge mai greu dar măcar te ia și te lasă în centru.

Pe drum spre cota 1400, foto, râs și voie bună! Vic era în continuare încântată de mica noastră aventură. Iar noi, topite de bucuria ei! La destinație, am abandonat căruțul mare (cum îi spune Vic) și am făcut câțiva pași, în căutarea unui petec de iarbă – greu de găsit aproape de stație, din cauza șervețelelor (știm cu toții ce înseamnă asta) și a teraselor. Am făcut popas pe cărarea ce urcă spre cota 2000, Vic a mâncat ce îi luasem de acasă, a mers desculță prin iarbă, s-a bucurat de flori, de nori, de căruțul ei pentru păpuși, de noi!

Zenul s-a cam dus când am aflat că am ratat ultima telecabină la coborâre. Flaviana susține că mi-a spus de VREO TREI ORI CĂ ULTIMA PLEACĂ LA ORA 17, eu susțin că nu am auzit nimic. Problema nu a fost că a trebuit să ne reorientăm către telegondolă, să luăm alte bilete (plătisem și coborârea la telecabină), problema a fost că telegondola nu ajunge în oraș. Dubioșii care au gândit sistemul au presupus că fie te deplasezi cu mașina până la cota 1000 (capăt de linie pentru telegondolă), fie ai chef să te dai cu autobuzul până în oraș. Doar că Vic voia să doarmă, eu voiam plimbare prin natură, așa că pune, Flaviano, iar GPS-ul, să găsim ruta de coborâre. Evident, drumul asfaltat arăta cam 4 km până în oraș. Ne-am tot învârtit până să acceptăm faptul că GPS-ul ne bagă pe noi prin pădure, pe drum pietruit. Mda, dacă ați văzut două nebune cărând pe brațe un cărucior în care se bălăngănea un copil adormit, noi eram! ,,Stai liniștită că e drumul bun, că nu ne bagă ăsta (GPS-ul) așa, pe oriunde, că uite, avem doar un km de mers și ne descurcăm noi”. Doamne, ce heirup am tras pe drumul ăla așa de bun încât pe alocuri ziceai că-i arat și călcat de viitură. Și mare a fost bucuria când am dat de asfalt și apoi și mai mare dezamăgirea când GPS-ul ne-a băgat iar prin bolovani și nămol! Și apoi pe niște trepte înguste și măcinate, de ne vedeai mergând în dungă printre gardurile de la casele oamenilor. Dar nu am renunțat, una căra copilul treaz, alta căra căruciorul, apoi făceam schimb! Mi-a pus capac o scară de lemn, din aia de te urci în podul casei, am zis că eu pe acolo nu-mi dau copilul! E oki, am găsit altă soluție: am sărit în curtea unor oameni și ne-am văzut de drum! Încă 300 de metri, încă 200 de metri….am crezut că nu mai ajungem! Vic a fost surprinzător de înțelegătoare, cred că i s-a părut amuzantă mica noastră aventură.

Pline de vânătăi și cu vertebrele deplasate, ne-am oprit la Snow. Un restaurant cochet la interior, chiar lângă stația telecabinei, cu o terasă drăguță, unde e mâncare bună. Am luat o ciorbă de legume și o porție de papanași, totul delicios! Vic a înfulecat, în stilu-i caracteristic…o chiflă! Minusul e la scaunele de copii, și aici le-am găsit cu urme. Eu nu înțeleg, speli farfurii, tacâmuri, freci mesele și scaunele ca să nu-ți trimită clienții un OPC și gafezi cu ăstia mici? Eu înțeleg că unii părinți sunt nesimțiți și nu strâng după copii dar cum să lași scaunele cu firimituri și urme de mâncare?

Măcar ne-am încadrat să prindem trenul! Tot heirup la urcare, am fost nevoită să și pliez căruciorul. Vic a fost fascinată și la întoarcere, nimic nu a ratat: ,,Mamii, une esti mamiii??? Luna! Ute, bebe, luna! Aionul! Cucu bauuuu! Une e? Tenul, mami! Băiatu’ une e???? Cucu bauuuu!”, spre ,,încântarea” pasagerilor adormiți din compartiment.

PS: A fost grozavă aventura noastră, o aștept cu nerăbdare pe următoarea! Mulțumim, Flav, fără tine nu reușeam pe patru roți!

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here