Ce faci când copilul nu te lasă să vorbeşti la telefon

Photo by rawpixel.com from Pexels
Photo by rawpixel.com from Pexels
This image has an empty alt attribute; its file name is banner-baby-boom.jpg

Before baby: ,,Hai, să fim serioşi, cum să nu poţi răspunde la telefon? Cum adică nu te lasă copilul să vorbeşti la telefon? Dar ce face? Pune piciorul în prag, nu se poate aşa ceva!”

After baby: Sună mama, sună un prieten, sună un coleg şi, în secunda doi, copilul îşi comută atenţia de la orice ar fi făcut până atunci asupra telefonului tău. Îi mai ia o secundă să ajungă la tine, simte că vrei să vorbeşti. În clipa în care se face legătura, pun pariu că primul lucru pe care îl aude interlocutorul este o miorlăială. Apoi vocea ta gâtuită gen #rezist. Mai auzi doar atât: ,,Hai că închid, eşti ocupată, vorbim altă dată!”. Se face apoi linişte, căci da, a tăcut şi copilul.

De când m-am întors la serviciu încerc să explic (cui mă întreabă, evident) că nu prea merge să programezi un copil în funcţie de nevoile tale de socializare. Te vede, te solicită 100%, nu prea merge cu jumătăţi de măsură. Am păţit-o recent, când am vrut să mă documentez pentru un material.

Eu simt (evident, asta şi după am mai citit câte ceva) că este bine să îi tratăm pe micuţii ăştia, care ne iubesc necondiţionat, cu multă atenţie şi cu blândeţe. Poate n-or vorbi ei clar, poate că ni se pare epuizant să ascultăm la nesfârşit aceleaşi banalităţi (pentru noi, că pentru ei sigur nu sunt), poate suntem obosiţi, distraşi, cu gândul aiurea şi vrem doar o pauză. De linişte. Dar uite, dacă eu încerc să explic ceva cuiva, mă simt apreciată dacă face un efort minim să mă asculte. Dacă cineva îmi acordă timpul său pentru a-mi ţine companie, pentru a bea o cafea, mă simt mai puţin singură/izolată. În schimb, dacă sunt repezită, ignorată, dacă simt să vorbesc la pereţi, îmi scade stima de sine. Şi e frustrant că ceea ce spun nu este considerat interesant, captivant, util. Hmmm, dar un copil cum se simte – când, de exemplu, atunci când vrea să îi arate mamei sale că a pus o şosetă în cuptorul de jucărie (şi e super amuzat de situaţie), iar aceasta vorbeşte de zor la telefon? Va şti să-şi arate dezaprobarea, probabil va arunca ceva sau va începe să se tăvălească pe jos.

Nu este cazul să ne simţim vinovate pentru că vorbim la telefon, în preajma copilului. Dar nici să avem aşteptări să facă linişte şi să ne lase, dacă ei se simt ignoraţi. Eu am o strategie care funcţionează, momentan. Am telefonul lângă mine, răspund dacă pot şi dacă pare a fi ceva urgent. Încerc să concentrez totul în câteva minute, maximum, mai mult nu merge. În rest, what’up. De regulă, însă, îmi amân conversaţiile pentru perioada în care doarme sau sunt plecată fără ea. Simt că e mai bine pentru toată lumea aşa 🙂

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here