INTERVIU (partea I): Lupta unei mame ca să scape dintr-o relație abuzivă

Am remarcat-o pe Margareta într-o comunitate online, încuraja o tânără mamă să iasă dintr-o relație abuzivă cu soțul și să lupte pentru a-i oferi copilului zâmbete și echilibru. Ea însăși lupta ca să scape. Singură, cu un copil, într-o țară străină. Am vrut s-o cunosc mai bine, acum v-o prezint și vouă. Acesta a fost unul dintre cele mai emoționante interviuri pe care le-am făcut.

,,Pe tatăl copilului îl cunosc de când eram mică. Am copilărit pe aceeași stradă, în București, aveam aproape același grup de prieteni. El este cu patru ani mai mare și pot spune că de mică eram îndrăgostită de el. Am suferit mult după ce a plecat în Franța, bunica lui l-a dus acolo. Părinții lui au divorțat când avea în jur de 10 ani, am înțeles că tatăl său o bătea foarte mult pe mama lui.

În septembrie 2012 am fost prima dată, în vizită. Nu ne mai văzusem de ceva ani. În 2013 m-am hotărât să merg la el, definitiv. Pe la sfârșitul anului am aflat că sunt însărcinată, eram foarte bucuroasă. Să fii cu persoana pe care o iubești, să afli că aștepți un copil…mă simțeam minunat. Dar nu a durat mult fericirea.

După aflarea veștii, Alexandru a zis că mă sprijină. A doua zi mi-a spus că s-a mai gândit și că nu este pregătit să devină tată. Eu m-am simțit ca o cârpă folosită. M-a folosit apoi m-a aruncat la gunoi. Am rămas șocată, am început să plâng de durere, de nervi. Am început să ne certăm rău, până când i-am dat o palmă de nervi și apoi a dat în mine și mi-a tras un pumn în burtă. Am plecat noaptea să mă plimb, plângeam, era și frig. Când m-am întors, mi-a spus să-l sun pe tatăl meu, îi spusese ce s-a întâmplat. Nu am vrut să aud nimic, m-am închis în cameră. Noaptea târziu m-a durut rău de tot burta. Mă plimbam pe hol, plângeam și el nici măcar nu a venit să vadă ce se întâmplă. După o oră sau mai mult am urlat mai tare și atunci a venit să mă întrebe, dar era târziu, începusem să sângerez, pierdusem sarcina. Am suferit mult de tot, cred că un an. Nu îmi venea să cred că s-a întâmplat așa ceva, ce comportament a putut să aibă față de mine.

Știam că s-a răzgândit în legătură cu sarcina din cauza părinților lui, se vede clar când este influențat. Chiar avea un comportament agresiv când vorbea cu ei sau când își vedea tatăl.

Relația noastră a fost cu suișuri și coborâșuri. Când eram financiar bine, era totul bine. Când nu, erau discuții, că eu nu îmi găseam de lucru. Am încercat și fără rezultat. Am lucrat și la negru și nu voiau să mă plătească. La câteva luni după ce am pierdut sarcina m-am întors în București, nu mai puteam să stau cu el. Dar când eram în București nu mai puteam fără el. Eu aveam o imagine a lui în minte, cu care am trăit mulți ani până m-am trezit  de tot.

După un timp m-am întors la el. Dar parcă nimic nu mai era ca înainte, se vedea clar că era după bani. Când ai mei mă mai ajutau cu bani era bine. Dar pe el nimic nu-l mulțumea, voia și mai mult. Prin vara lui 2015 am reușit să-mi găsesc ceva de lucru, într-un magazin, să aranjez produsele pe rafturi. Acolo poți câștiga 1.400 de euro și chiar mai mult dar nici așa nu era mulțumit.

După o vreme am început să mă simt rău, aveam simptome de sarcină: oboseală, grețuri, poftă de mâncare. După o lună și ceva mi-am facut testul, mi-era teamă să nu fiu dezamagită. Era pozitiv. Dar parcă nu mă mai bucuram ca înainte, mă gândeam la reacția lui. I-am spus că dacă nu dorește, nu îl forțez să rămână cu mine dar eu avort nu fac. I-am spus că voi pleca acasă, la București. El mi-a spus că știe că a făcut foarte urât la prima sarcină dar că nu vrea copii, că nu este pregătit financiar. I-am spus: ,,Dar după tine când vei fi. Tu, în afară să muncești, să te joci și să te plimbi cu bicicleta…dacă îți petreci cinci minute din viață cu mine, să ne plimbăm, apoi te plictisești. Tu altceva nu faci să avansezi, aștepți să îți dea tatăl tău bani”.

Eu anunțasem la serviciu că nu mai pot lucra din cauza efortului. Așteptam să încasez banii, trebuia să merg să fac ecografie, aveam nevoie de 35 de euro. Nu aveam niciun ban, l -am rugat dacă mă poate împrumuta până încasez și eu cecul. A zis că nu are deși avea, dar nu voia. Crede-mă că stăteam și plângeam pe canapea și el mă vedea, mă lua în brațe și nu zicea nimic, apoi pleca. Părinților nu voiam să le spun, mama nici nu a fost alături de mine când am suferit după pierderea sarcinii, tata zicea că mai bine că am pierdut-o, că în așa relație un copil mai lipsea. M-am simțit rănită din partea lor, mai ales din partea mamei de care aveam nevoie atât de mult.

Am observat niște sângerări ușoare, am zis că gata, am pierdut-o iar. Mă rugam de el și nimic. Plângeam, nimic, mă gândeam că ar fi vrut să pierd iar sarcina. Am vorbit cu o prietenă, mi-a spus că dacă se opresc poate să fie fixarea sarcinii, habar nu aveam. După două săptămâni am primit cecul de la serviciu și am mers la doctor. Evident, singură. Înaintea mea era un cuplu, femeia părea însărcinată în ultima lună. Mă uitam la burtica ei, m-a bufnit plânsul, eram sigură că nu mai sunt însărcinată. Când mi-a venit rândul, i-am povestit medicului ce se întâmplase, îmi bătea așa de tare inima. M-a rugat să mă întind, să îmi facă ecografia. A aprins monitorul, eram pregătită să nu văd nimic. Dar am văzut, în schimb, o înfățișare de omuleț bine conturată, cu ochi, mâini, picioare, am rămas șocată. Este copilașul meu? Mi-a dat să-i ascult inimioara, am înnebunit de fericire. Plângeam în hohote că nu am pierdut sarcina. Am plecat îndrăgostită de copilașul meu, eram toată un zâmbet. Acasă l-am așteptat pe Alexandru, când a venit i-am întins ecografiile și i-am spus plângând: ,,uite-ți copilașul!”. Era mirat dar cu zâmbetul pe buze.

Nu pot spune, m-a ajutat la început, punea aspiratorul, eu eram panicată, să trec cu bine de primul trimestru. Dar iar nu a ținut mult fericirea, au reînceput certurile și am hotărât să plec, ca să-mi protejez sarcina. El a fost de acord. Am suferit enorm, eram în luna a cincea. Înainte de plecare am fost la eco să vedem ce așteptăm. Era o fetiță. Alexandru venise cu mine însă nicio urmă de bucurie, de emoție, nimic pe fața lui când a aflat.

Am plecat acasă la București, neștiind ce voi face singură. Părinții mi-au spus să nu mă bazez pe ei că îmi vor crește copilul, poate când va fi mai mare. Voiau să căutăm o bonă, nu eram de acord. Aveam apartamentul meu, copilașul mult iubit, dar lipsea tatăl. Visam la o familie așa cum am avut eu , o familie plină de iubire, de dragoste, fără certuri, urlete și înjurături. Și nu m-am dat bătută și am zis să mai încerc să vorbesc cu el, poate a fost speriat, poate se va schimba. Și m-am întors iar la el. Începuse să fie mai bine, chiar m-a emoționat de Crăciun, s-a gândit să pună pe creanga bradului primele hăinuțe ale bebelinei. Nu-mi venea să cred!

La 22 de săptămâni am făcut o ecografie și s-a văzut că fetița are ceva la un picioruș. Doctorul a zis că se va rezolva cu masaj dar m-am ofticat. Și Alexandru s-a născut cu probleme și făcuse operații, deci era ceva genetic. El nu s-a simțit prea bine, că din cauza lui are probleme fetița. Oricum, nu pot spune că se schimbase prea mult relația noastră. El era tot la jocuri sau cu bicicleta, rar ieșeam noi doi.

În fine, a trecut timpul, a venit momentul nașterii. Mi-a fost provocată, l-am sunat pe Alexandru să vină, el dormea. Mai bine nu îl mai sunam și nășteam singură. Mare lucru să mă susțină nu prea a făcut. Au venit și părinții mei dar eu tot mai mult singură eram în spital. Când ne-au externat, trebuia să merg cu cea mică la kineto, să o vadă un spacialist și să-i pună ceva la picioruș. Dacă nu insista tatăl lui Alexandru să mergem cu mașina, el mă lăsa singură să mă car cu landoul prin autobuz. Oricum m-au lăsat acolo, m-am întors singură cu autobuzul. Așa am făcut vreo trei săptămâni, de luni până vineri, singură cu cea mică. Îmi plesnise și operația de la efort dar voiam să fie fetița bine.

Au început iar problemele cu banii deși ai mei ne ajutau și financiar și cu pachete pentru bebe. Tot nu era bine. Fetița mă solicita la maximum, fiind alăptată. Nici să mănânc nu apucam, el vedea toate astea și nu recunoștea nimic. Prefera să dea vina pe mine pentru orice, îmi spunea că altele cum fac de au grijă și de casă și de copil și de soț iar eu nu sunt în stare. Asta era ,,susținerea”. Intrasem și în depresie dar m-am trezit repede la realitate, că aveam un copilaș care avea nevoie de mine. Alexandru se plângea că doar el muncește, că eu nu fac nimic. I-am spus că nu vreau să dau copilul așa mic la creșă, că mi-am dorit un copil ca să am eu grijă de el, nu niște străini. La un anișor am dat-o că nu se mai oprea scandalul legat de bani și am încercat să-mi caut de muncă. Dar tot trebuia să merg zilnic la spital. Iar el lucra noaptea și venea dimineața, până să se culce se juca la computer. I-am zis să meargă el cu fata la spital, nu voia, că este foarte obosit și că nu-și va schimba programul.

De atunci au început certurile. Am retras fetița de la creșă, nu-mi convenea cum este îngrijită. Am decis să mai stau un an cu fata acasă. Înjurăturile în fața fetei erau din cauza banilor, din cauză că nu petrecea timp cu noi. Mă injura și mă amenința că dacă mai vorbesc îmi dă una. Și în același timp urla. Fetița se speria și începea să plângă. Văzând cum se comportă m-am îndepărtat foarte mult de el, nu-i mai spălam hainele, nu-i mai făceam mâncare, nimic.

Înainte să vină mama lui mi-a dat o palmă aproape de ureche de m-a durut trei zile. Nu credea ce am făcut cu 100 de euro pe care mi-i dăduse pentru fată. Aruncase în mine cu niște sticle de plastic, fetița era în cameră și auzea discuțiile. Alexandru a venit după mine la baie și mi-a dat una peste față, că așa îmi trebuie. Cu o lună în urmă îmi dăduse un pumn în spate de nu mai puteam să respir.

Mă gândeam să depun plângere dar îmi era frică. M-am dus la o asociație pentru mame și copii, unde primești protecție și ajutor. O asistentă socială mi-a zis că îmi poate oferi o cameră de hotel dacă mă decid să plec de la el. Eu eram între da și nu. Între timp am făcut terapie, psiholoaga îmi spunea să plec, că nu se va schimba. Eu speram că poate se vor liniști apele dacă îmi găsesc de lucru. Dar nu puteam munci, nu aveam sprijinul lui de a sta cu fetița. Pe altcineva nu aveam!”.

Povestea nu se oprește aici însă Margareta are nevoie de încurajările și experiențele voastre pozitive. Puteți să le lăsați în comentarii pe blog, ca să le poată citi.

Între timp, vă invit să cunoașteți și alte povești ale unor oameni luptători: o mamă care face zâne ca să-și crească băiețelul, o mamă de băieți speciali pentru care Down este doar dragoste, un tată care a luptat cu depresia ca să-și crescă singur cei trei copii.

Hai în grupul Fashion Moms! JOIN!Ti-a plăcut articolul? Te așteptăm cu un LIKE PE FACEBOOK și UN FOLLOW PE INSTAGRAM! Mulțumim!

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here