Lasă copilul să plângă! Plânsul nu este o rușine

”Ce faci, plângi? Cum să plângi?! Tu ești băiat mare, mama, nu ai voie să plângi! De ce plângi, ție nu îți este rușine? Se uită lumea la noi! Tu ești bărbat, bărbații nu plâng! Uite ce mare ești și când plângi ești urât tare!” Copilul meu nu va auzi niciodată asta! De ce ai opri un om care vrea să își exprime sentimentele? De ce ai crește un om care nu are voie să își exteriorizeze sentimentele? Că e băiat sau fată, poate să plângă ori de câte ori simte.

”Dragul meu băiat,

Te rog să plângi fără rușine! Și în hohote, și discret. Ești om, ai sentimente, trăiești, iubești. Fii empatic! Acum plângi când te lovești, când nu te multumesc deciziile mele(adică atunci când nu te las să pui mâna pe priză) sau când te doare ceva. Mai târziu o să plângi după prima iubire, după ce vei suferi un eșec, apoi o să plângi când îți vei ține prima dată puiul în brațe sau când îți va spune prima dată ”tata”. Și tatăl tău a plâns, eu nici nu mai vorbesc! Plâng și acum, când mi te imaginez om mare. Pentru că tu vei plânge, îi vei înțelege și pe cei din jur atunci când plâng. Îi vei alina, îi vei încuraja, îi vei ocroti, așa cum facem noi cu tine.

Să plângi, mami, fără rușine! Să plângi nu este nicio rușine, nu vei fi arătat cu degetul. Dimpotrivă, te vei simți mai bine apoi, vei avea mintea limpede și relaxată.”

Soldații plâng în război și adună săracii destule traume, chiar și așa. Nu cred în educația spartană, nu cred că există copil prea răsfățat. Dar acesta este un alt subiect…Ce îmi doresc este să nu mai aud mame, bunici, profesori care opresc copiii din a se exprima, care nu îi lasă să arate ce simt. Așa cum îi încurajăm să râdă, trebuie să îi încurajăm și să își descarce furia. O să spuneți, unii dintre voi, că așa cresc băieții aia de fusta mamei, dependenți și prea sensibili. Eu nu cred în povestea asta, eu cred că ești independent când știi că ai unde să te intorci ca să plângi și să râzi, când știi că tu răspunzi pentru faptele tale.

Atenție, nu vorbesc de plânsul de bebeluș! Nu mi-am lăsat niciodată bebelușul să plângă de la colici, de foame, somn sau orice altceva. Nu sunt de acord să îl lași să plângă până se liniștește singur sau adoarme de epuizare. Chiar și când plânge acum, la un an și 3 luni, pentru că nu îi dau voie să facă anumite lucruri care îl pun în pericol, stau lângă el, îi explic, îl liniștesc, dar nu îi spun niciodată să nu mai plângă. Am auzit de curând, la radio, un psiholog care spunea că nu e bine să le reprimăm furia copiilor, atunci când ne lovesc, căci este modul lor de a se descărca. Am stat și m-am gândit ce voi face când vom ajunge la acel moment – căci nu sunt naivă, știu că vom ajunge. Sora mea mi-a dat o idee, gândidu-se ce să aplice și ea pe nepoata mea cea mare. Hai să ne descărcăm furia pe o pernă, nu pe oameni!

Între timp, îmi învăț copilul să trăiască intens și să arate când suferă sau când e vesel. Și am un copil extraordinar de vesel! Să se ferească din calea mea ”sfătuitorii de serviciu”, care nu vor să vadă lacrimi, hohote de râs sau prea multă iubire. Din fericire, bunicii lui Tudor sunt oameni cu capul pe umeri și nu vin cu idei de parenting, ne lasă să îl creștem cum știm noi mai bine.

Închei cu un sfat, pe care încerc să îl urmez zilnic: ”Hai să nu ne mai stricăm copiii! Ei se nasc perfecți.”

Hai în grupul Fashion Moms! JOIN! Ti-a plăcut articolul? Te așteptăm cu un LIKE PE FACEBOOK și UN FOLLOW PE INSTAGRAM! Mulțumim!

2 COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here