Mi-e frică de copilul meu

Am lucrat 12 ani în presă. Am văzut multe, și vrute și nevrute. Am văzut mai multe sânge decât mi-am propus în viața asta, am văzut tragedii, lacrimi, am văzut moarte, dar nimic nu m-a făcut să-mi fie frică așa cum îmi este de copilul meu.

Zâna este definiția lui TerribleTwos, iar când i se pune pata se transformă. Am încercat eu cu toate trucurile moderne ale parentingului blând, nu merge cu nimic. Știu prea bine când urmează un tantrum, știu semnele, știu ce trebuie să fac și mai știu că în momentul ăla vreau să fug în lume cu dopuri în urechi.

Mă gândeam să pun un afiș în scara blocului: “Dragi vecini, nu îmi terorizez copilul, el mă terorizează pe mine!”. Mi-e rușine, zău! Cine știe ce crede lumea despre mine când o aude urlând.

Cum să vă zic, când vine furtuna se dezumanizează. De ce face tantrumuri? Păi, că lumina e stinsă și dacă e aprinsă e aprinsă, că nu vrea să-i schimb pampersul, că nu o las să bage mâinile în WC sau să umble cu detergenți, pentru că sunt cheile în ușă după ce am descuiat, că are moț, dar vrea moț, dar nu ală, ci altul, și nu unu, dar nici două, că am băgat eu în gură soldățelul de pâine pe care îl vrea cu ardoare, dar pe care l-a refuzat vehement cu 2 secunde înainte etc.

Ce face când i se pune pata? Urlă, mușcă din canapea, se tăvălește pe jos, plânge până nu mai poate să respire și puf, după câteva minute de scandal, într-o secundă se oprește și își vede de treaba ei.

Ce fac eu în timpul acesta? Am încercat de toate. Am ignorat-o, nu e bine. M-am dus la ea și am vrut s-o iau în brațe, nu e ok. Am stat lângă ea și i-am spus că o iubesc și că sunt alături de ea și că știu că e supărata- nu mă aude. Am plâns cot la cot cu ea- nici asta nu e o idee buna. Ce-i drept ea s-a calmat mai repede decât mine și mi-a zis că sunt mocuță. Am încercat să vorbesc cu ea după ce se liniștește – în zadar, se comportă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Departe de mine gândul de a-i face reclamă negativă Zânei. Copilul meu e cel mai minunat din lume, deștept, frumos, cuminte, isteț, drăgălaș și tot ce poate fi mai bun. Vorba ei: E grozavă! Nu spun asta pentru că e copilul meu, ci pentru că așa e ea, evident are și cu cine semăna!

Revenind la tantrumuri, mi-am dat seama că cel mai bine e însă să eviți să ajungi la o criză. Da, da, zic de parcă ar fi și ușor. Nu e, și de fiecare dată când reușesc să evit o astfel de situație simt că mi se cuvine premiul Nobel pentru pace. Când simt că vine furtuna încerc să-i atrag atenția în altă parte, să schimb subiectul. Încerc să nu mă panichez, că simte că tremur ca un șoricel și exploatează asta. Trebuie să păstrez același ton al vocii, deși adrenalina îmi face glasul să tremure. Trebuie să fiu smart și să anticipez următoarea mișcare. A? Da, vorbesc în continuare de copilul meu, nu de un mercenar plătit să mă anihileze. Evitarea unui tantrum înseamnă strategie, intuiție, anticiparea mișcărilor adversarului, trebuie să fii cu un pas înainte și să punctezi exact când trebuie.

Nu vă întreb la voi cum e, nu răsucesc cuțitul în rană, vreau doar să vă urez zile liniștite. Capul sus, înțeleg că la 18 ani o să fie și mai și!

Ti-a plăcut articolul? Te așteptăm cu un LIKE PE FACEBOOK și UN FOLLOW PE INSTAGRAM! Hai în grupul Fashion Moms! JOIN! Mulțumim!

5 COMMENTS

  1. Am înțeles ca pana pe la 6 ani ar fi aceste tantrumuri. Nici nu simți când trec 4 ani. Capul sus! Nu tre sa simtă frica 🤗

  2. Asa este și fiica mea, m-am regăsit 100%, sper sa fie mai bine după nașterea surioarei 😊.

    • Noi avem și surioara dar tantrumurile nu au dispărut. As zice chiar ca sunt mai greu de gestionat când ești obosit și plânge bebe dupa mancare. Cel puțin așa e la noi…sper sa fiu mereu odihnita și fetele sa nu răcească in același timp. Ca nu știu cum e cu tantrum, febra in tandem și lipsa de somn in același timp 😬

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here