Am născut natural la spital de stat. Cum a fost şi ce recomand

Sarcină
Mi-am dorit să rămân însărcinată, să am o fetiţă, să nasc natural, să fie vară şi să am o burtă mare. Şi mi-a dat Dumnezeu: o fetiţă care s-a născut natural pe final de vară şi o burtă mare cât un apartament cu patru camere. Şi mi-a mai dat Dumnezeu 34 de kilograme în plus, cea mai călduroasă vară din ultimii zece ani şi o sarcină de peste 41 de săptămâni. Vezi aici cum am reuşit apoi să slăbesc după ce am născut natural.

Naşterea
În plin scandal după Colectiv şi Hexipharma, am ales să nasc într-un spital de stat. Am vrut să ştiu că dacă, Doamne fereşte, am vreo problemă să pot să mă duc la camera de gardă fără să mi se scoată ochii că sunt urmărită la o clinică privată. Am vrut să stau liniştită că dacă, Doamne fereşte, se întâmplă ceva nu sunt pusă într-o ambulanţă şi trimisă în alt spital. Am vrut să ştiu că dacă există vreo problemă am un medic bun la care să apelez, într-un spital bine dotat, unde este încurajată naşterea naturală şi unde medicii fac asta în fiecare zi, nu doar ca excepţie. Am vrut să ştiu că dacă nasc prematur nu mai plătesc alţi bani în plus doar pentru că nu a ieşit la fix 40 de săptămăni.

Deşi în cea mai mare parte din sarcină am fost la o clinică privată, în ultimul trimestru am hotărât că vreau să nasc la Filantropia, un spital curat, dotat, cu medici buni, unde nu duci lipsă de nimic, unde se naşte natural pe bandă rulantă şi culmea, medicii te mai şi sfătuiesc să faci asta.

Nu o să ridic PR-istic în slăvi Maternitatea Filantropia pentru că are şi bubele ei, dar cred în continuare că a fost cea mai bună opţiune, iar bebe 2,3,4,5,6 etc. tot acolo se vor naşte. La recomandarea prof.dr. Gheorghe Peltecu am intrat pe mâna doctorului Nicolae Gică, doi oameni minunaţi şi medici extraordinari.

Toate bune şi frumoase, am citit sute de păreri, m-am documentat, am fost la cursuri, ştiam exact ce o să se întâmple secundă cu secunda şi….şi pauză că Maru se lăsa aşteptată.

Dupa 15 august (data probabilă a naşterii), am zis s-o ajut. “Ok, nu sunt cea mai simpatică persoană din lume, ştiu ca nu m-ai ales, dar hai afară şi vedem noi cu ne înțelegem”, îi ziceam.  Lista cu toate lucrurile pentru bebe era bifată. Hainuţele erau pregatite. Totul era aranjat.

Primele emoţii

Mersul pe jos grăbeşte travaliul. Perfect, în săptămâna 40 am fost în toate parcurile din Bucureşti, TOATE, în aproape toate muzeele, în toate mall-urile şi centrele comerciale. Bun, mersul pe jos nu a ajutat decât la sculptarea unor picioare de elefant. Am încercat de toate: masaj, sex, dans, mâncare, Mara nu dădea niciun semn, nicio contracţie, nimic. Nu voiam să ajung la naştere provocată şi nici la cezariană. Voiam ca Mara să se nască natural de ziua ei, când vrea ea, când e pregatită. Depăşisem săptămâna 40 şi doctorul mi-a spus că luni, 22 august, e ziua cea mare. Dacă Mara nu ne vrea, noi o vrem, aşa că la 7 dimineaţa eram în uşa spitalului cu paporniţa în mână şi cu burta mea mare cât China.

Nu aveam emoţii, eram doar tristă că Măru nu se va naşte de ziua ei, ci într-o zi aleasă de noi, oamenii de afară. Singura consolare era că se năștea “leu”.  Toata lumea era emoţionată, primeam mesaje cu încurajări, fericire maximă, numai eu mă simțeam ca o vacă dusă la abator.

M-am întalnit cu doctorul, mi-a facut un control, habar n-avem ce sunt alea contracţii, iar dilataţia probabil era mai mică decât gaura cheii. Mi-a decolat membranele şi mi-a zis ca probabil o sa înceapă contracţiile. N-am vrut să rămân internată, aveam încredere că Mara a moştenit suficientă încăpăţânare încât să nu se nască în ce zi vrem noi şi am ieşit pe uşă fericită, anunţându-mi soţul, mama, soacra, neamul şi prietenele că nu nasc nici azi.

Ziua cea mare

Se făcuse deja 23 august, prima zi din zodia Fecioară, aşadar. Pe la 2 noaptea au început crampele, zic crampe pentru ca habar n-aveam ce sunt alea contracţii. Toată sarcina am fost îngrozită de Salmonella, nu ştiu de ce, într-o noapte am visat inclusiv că am Salmonella şi că sunt operată de urgenţă, aşa că şi de data asta am crezut că am mâncat ceva dubios. Numai că durerile începeau să fie din ce în ce mai dese, le simţeam şi în spate, simţeam aşa că “dă si fuge”. Aveam o aplicaţie de monitorizat contracţiile, am deschis-o adormită şi m-am pus pe numărat. Aleluia! Erau contracţii, din 10 în 10 minute.

Eram convinsa că travaliul meu va dura 10 ore, m-am uitat la ceas, m-am uitat în oglindă şi am zis “Asta e, Mărule, azi ne vedem, e ziua ce mare!”.

La 5 l-am trezit şi pe Alex şi i-am zis că nasc. Începeam deja să mut mobila de durere. Ştiam că trebuie să fiu calmă şi să-mi păstrez energia pentru marele moment, trebuia să mă relaxez şi să nu obosesc, mai ales că mă aştepta un travaliu de 10 ore.

Mare cât o balenă, împingeam pereţii prin casă, între contracţii am reuşit să mă spăl, să mănânc puţin, să-mi verific bagajul de maternitate şi să cobor la maşină. Am stat cuminte pe balansoar până când contracţiile au ajuns aproape la 5 minute apoi am plecat la spital, mai mult zorită de soţ căruia îi era teamă să nu nasc în maşina în trafic, era deja 7 dimineaţa. Plănuiesm ca în momentul în care intru în travaliu să-mi fac bucle de zână şi să mă machiez frumos ca la televizor, aşa că mi-am strâns repede, între contracţii, părul într-un coc şi mi-am dat cu un rimel cât să nu se sperie copilul de mine când mă vede.

Cum am născut natural la Spitalul Filantropia

Am ajuns la Filantropia cu contracţii din 5 în 5 minute, dilataţie 4 spre 5, mi-au făcut un control la camera de gardă şi m-au trimis direct în sala de travaliu. M-am schimbat într-o cămaşă lejera şi papuci, mi-am lăsat soţul afară, m-a buşit plânsul şi dusă pe uşa “one way” am fost.

Maternitatea Filantropia e un fel de muntele Athos, dar în care au voie doar femeile. Degeaba eşti tu tatăl copilului, stai afară singur ca un câine până îţi dă nevasta sms că a născut. Nu ai voie nici cu doula, nici cu mama, nici cu orice alta fiinţă vie care îţi poate fi alături în travaliu. Acolo te duci singură, trăgând paporniţa după tine.

Pe de-o parte este un lucru bun, nu ştii cum i se pare unui tată ceva mai “nu ştiu cum” şi îi cârpeşte medicului două peste ochi, sau leşină pe acolo şi în loc să aibă grijă de tine, moaşele trebuie să-l stropească cu apă pe bravul tătic. Dar, totuşi, el e Tatăl, are dreptul să-şi vadă primul copilul, să-şi şteargă nevasta pe frunte, să o ţină de mână, să-şi sărute copilul şi să-l ţină în braţe, atunci nu peste 5 ore.

Tatăl prezent la naştere? Da sau ba?

Unor curajoşi poate nu o să le convină, dar eu aş obliga toţi taţii să asiste la naştere, e dreptul, dar şi obligaţia lor să fie acolo lângă mamă şi copil,. Nu zic să-i obligăm cu scobitori în ochi să se uite în detaliu la o epiziotomie, ca nici eu n-am văzut niciodată o naştere, dar Tatăl trebuie să stea acolo, să o ţină pe Mamă de mână. Ţi-a plăcut când l-ai făcut? Acum fii bărbat până la capăt!

N-a fost să fie şi acesta ar fi singurul motiv pentru care data viitoare aş alege altă maternitate.

Naştem, dar mai întâi completam nişte formulare

Înainte să ajung în sala de travaliu am completat nişte formulare. Mă întreb ce minte bolnavă a decis ca o gravidă în travaliu, cu contracţii din 5 în 5 minute, poate să completeze formulare. Cu greu puteam să-mi pronunţ numele, dar să-l mai şi scriu. Săreau literele alea din coli de ziceai că-s purici, iar din pixul ăla îmi venea să muşc din 5 în 5 minute preţ de 1 minut.

Tatăl n-a fost acolo, dar în uşa sălii de travaliu mă aştepta mândru de el domnul doctor, nici n-am apucat să-l sun, aşteptam să ajung la spital şi să vedem cum stă treaba, dar el era acolo la datorie. Cele mai multe viitoare mame se tem că medicul lor nu va fi acolo când vor naşte. Eu n-am avut stresul ăsta. Cu câteva zile înainte m-a întrebat o prietenă: “Şi medicul tău unde o să fie atunci?'” şi i-am răspuns relaxată: ” Nu ştiu! Sper că la picioarele mele” 🙂

Amintiri din sala de travaliu

M-am instalat şi au venit moaşele să se prezinte. Dana şi Georgiana, nişte femei extraordinare! Le-am anunţat din start că nu vreau oxitocină, nu vreau să stau lungită în pat şi nici să-mi sară cu coatele pe burtă când nasc. Mi-au explicat frumos tot ce trebuia şi m-au lăsat să-mi văd singură de suferinţă. Din când în când veneau ba ele, ba medicul şi mă întrebau “te doare?”. Ei, săracii, cu bune intenţii, urmăreau cum evoluează travaliu (atunci când zici că mori înseamnă ca eşti gata să naşti), dar tu când muşti mobila şi pereţii din încapere şi auzi “te doare?” îţi vine să-i iei la bătaie.

Avantajul la Filantropia este că sală travaliu e şi sala în care naşti, patul se modifică şi nu mai e nevoie să fii dusă în altă sală când ţi-e lumea mai dragă. Ai acolo camera ta în care poţi să te plimbi, numai să nu ieşi pe hol.

Oricând te poţi întâlni cu o asistentă plină de exces de zel care te ceartă că mergi pe hol, deşi aia e singura variantă de a ajunge de la WC înapoi la sala de travaliu.

Durerile facerii

Era deja ora 11, durerile erau din ce în ce mai mari, visam cezariene şi epidurale şi îmi doream să se termine totul cât mai repede. Doctorul a venit şi a zis că mă descurc minunat, de epidurală nu mai putea fi vorba că era prea tarziu, aşa că nu aveam decât să aştept. Nu pot să descriu durerile, n-am cum, bănuiesc totuşi că aşa se simte o găină după ce i se taie capul. Abia după un an am avut curaj să scriu ce am simţit, dar asta nu înseamnă că data viitoare nu voi lua aceeaşi decizie.

Este 11.30. Îmi vine să pic din picioare, dar totuşi nu leşin, durerea mă taie de sus pana jos, mi se opreşte respiraţia şi totuşi ştiu că e important să mă concentrez şi să respir, simt că îmi cade carnea de pe mine şi camera devine mica şi rece şi caldă, şi transpir, îmi curg lacrimile, dar nu plâng că nu mai am putere. Aş vrea sa ţip, dar ce folos? Trebuie să-mi păstrez energia pentru marele moment. Vreau să ţin pe cineva de mână, dar nu am pe cine şi mă apuc de un suport pe care îţi ţii picioarele pe scaunul de ginecologie, e tare şi muşc din el.

Doctorul a venit şi a monitorizat bătăile inimii copilului, nu m-a obligat să stau întinsă şi am apreciat mult asta. Controalele de dilataţie mi se păreau o adevarată uşurare ( dor ca naiba, dar în travaliu au fost parfum). La un moment dat doctorul mi-a rupt membranele, n-am avut curaj să mă uit împrejur, dar ştiam că ne apropiem de marele final şi minunatul început.

A venit moaşa Dana, i-am zis că mor, mi-a zis că la 12 naştem. Am luat-o de mână şi i-am zis să nu plece. Am strâns-o de deget pe contracţii de mi-era frică să nu i-l rup. Iartă-mă, moaşa Dana! Mi-a propus să-mi faca oxitocină. “Iţi fac oxiticină, naşti în 10 minute, nu îţi fac mai stai o ora-două”. Simţeam ca mor şi începeam să mă tem pentru Mara. “Bine, moaşă, bagă mare atunci că nu mai pot”, i-am zis.

M-am gândit că oricum e pe final şi nu o poate afecta atât de mult, voiam să scap, simţeam că nu mai pot şi cred că a fost o decizie bună.

Apoi am auzit: “Domnule doctorul, suntem gata! Spalaţi-vă pe mâini”.

Aleluuuuiaaaa!aleluiaaaa! A-leeee-luuuu-iaaaa! N-am auzit în viaţa mea ceva atât de frumos. Imediat l-am văzut pe medic intrând echipat. Au transformat patul în pat de naşteri, m-au legat de un picior, n-am întrebat de ce, dar bănuiesc totuşi că după un deget aproape rupt nu voiau şi un şut în cap. Şi de aici mi se cam taie filmul. I-am scris şotului că gata nasc.

Am văzut-o pe moaşa Georgiana cum se pregăteşte să-mi sară pe burtă, mă pregăteam s-o pocnesc, dar aveam un picior legat, totuşi nu a facut-o. Eu împingeam acolo de zor, dar aveam senzaţia că nu o să mai nasc nicioadată. Am simţit o ustutime, am simţit că a ieşit capul, începuse să mă ia cumva panica să nu se blocheze, apoi am simţit cum a ieşit toată şi brusc timpul s-a oprit.

Era 12.10, potrivit hârtiei pusă ulterior la capul patului.

Mi-au pus-o pe mine, ma uitam la ea ca proasta si nu-mi venea să cred. Era ea, micuţa mea Mara, exact aşa cum mi-o imaginam, frumoasă si mică şi fragilă. Era curată şi frumoasă (da, am mai zis, dar era frumoasă). Simţeam că ne ştim de zeci de ani, a început să plângă, am mângaiat-o, mi-era frică să pun mâna pe ea să nu o stric. Eram fascinată.

Moaşa ţopăia pe lânga mine şi ne facea poze, doctorul râdea de mine ca mi-a curs rimelul, nu-mi păsa de nimic şi repetam obsesiv deja “Doamne, ce frumoasă eşti, nu-mi vine să cred că am născut!”. Nu am ales să recoltez celule stem, am explicat aici de ce.

Ce s-a întâmplat după ce am născut natural

Dupa momentul nostru unic, mi-au luat-o pe Mara, ştiam că asta e procedura şi n-am avut ce să fac, le-am zis să nu-i dea lapte praf şi ca o aştept în salon.

Eu am rămas în sala de travaliu/naşteri pentru încă o oră timp în care bietul doctor a cusut în continuu de zici că era la concurs de cusut goblenuri. Spre surprinderea mea nu m-a durut deloc. După ce am născut natural, am avut iar un moment de contracţii când am eliminat placenta, apoi, deşi am avut şi epiziotomie, nu m-a durut deloc când m-a cusut.
Doua ore am stat într-un alt salon, acolo m-am plictisit teribil, aveam perfuzia într-o mână, cu cealaltă mână trebuia să-mi fac masaj în continuu pe burtă şi eventual cu a treia să scriu familionului ce fată frumoasă am.

Am cerut rezervă single ( 400 de lei pe noapte costa în 2016). O infirmieră mi-a zis să-mi aduca sotul de mâncare, orice, dar să fie si carne. I-am cerut o ciocolată cât mine, meritam, nu de alta. L-au lăsat 5 minute să mă vadă.

Condiţii bune şi în spital de stat

Pe la 15.00 m-au dus în rezervă. Eu eram bravă şi voiam saă merg pe jos, m-au pus într-un scaun cu rotile şi în lift am vazut cât de atragătoare eram: despletită toată, rimel pe toată faţa, pete roşii de la efort, faţa umflată toată, sexy, ce să mai!

Noroc că era ora de vizită aşa că au putut veni şotul şi ai mei. Mi-au adus-o pe Măru care era mică, înfăşurată ca un viermişor şi se vedeau doar falcuţele ei imense. Am pus-o la sân cu chiu cu vai. Am vrut să mă ridic m-a luat cu ameţeală, aşa că am rămas în pat până la sfârşitul programului de vizită. Noaptea am verificat-o non stop sa văd dacă mai respiră, activitate cu care încă mă mai îndeletnicesc şi după aproape un an şi jumătate.

Alăptarea

În maternitate am învaţat s-o alăptez pe stânga lungită şi pe dreapta în braţe. Altfel nu puteam. O simţeam ca o gaşcă flămândă de peşti piranha. Încurajarea alăptării era cam la fără frecvenţă şi sfaturile erau alea învăţate pe uliţă în sat. M-am luptat mult ca să nu primească lapte praf şi am ţinut-o cu mine în camera non-stop. Am întâlnit o singură asistentă bună, mi-a spus că e şi consultant în alăptare. Nu mai ţin minte cum o cheamă, era miezul nopţii şi eram chiaună, era tânără, slabă şi cu părul lung şi negru, parcă aşa îmi amintesc. Femeia mi-a făcut un rezumat în 5 minute cu tot ce trebuia să ştiu şi m-a ajutat cu ataşarea şi de atunci n-am mai avut probleme.

A doua zi am făcut şi un vaccin având în vedere că am RH negativ. Dar mai multe despre această problemă a povestit Denisa  aici.

Filantropia se laudă că are o politică pro-alăptare, adică dacă vrei să alăptezi şi te-ai informat înainte, foarte bine, dacă nu, nu ne batem capul, avem lapte praf pentru toată lumea.

Şi poate pare ciudat pentru un spital de stat, dar la Filantropia nu ai nevoie să aduci nimic de acasă, şi aici mă refer la medicamente, spirt, vată sau alte lucruri care se mai cer prin spitalele noastre. În plus, dacă voiam, puteam să apelez gratis şi la trusele lor de anestezie epidurală (din ce am auzit în unele spitale vii cu ele de acasă).

Voi ce experienţe aţi avut? Aţi născut la stat sau la privat?

Denisa s-a pregătit temeinic pentru prima sarcină. Citeşte aici şi aici experienţele ei.

19 COMMENTS

  1. […] In ziua in care am nascut gleznele mele erau egale cu pulpele ca diametru, bratele aduceau a luptator sumo, iar fata era rotunda ca o luna plina. Sigur, eu ma vedeam frumoasa si atragatoare, si stiam ca dupa ce nasc brusc toate kilogramele o sa dispara. Am ajuns acasa si m-am urcat pe cantar: minus 5 kilograme, dintre care 3,700 a avut copilul. Despre cum am nascut am povestit mai multe aici. […]

  2. […] Acum un an am fost cu Mara la urgente la Spitalul “Grigore Alexandrescu”. Eram panicata si disperata. Imi dosisem in masina in buzunare niste bani sa am sa impart pe acolo. Vreau sa va zic ca oamenii aia s-au miscat atat de repede, de profi si de bine ca nici nu am avut timp sa bag mana in buzunar. Am plecat de acolo fara sa las nimic, repede si cu bebe bine. Le-as fi dat cu drag bani, zau ca imi si pare rau ca n-am facut-o. Oamenii aia meritau. Cand am nascut nu mi s-a cerut spaga si nici cu alte ocazii cand am fost nevoita sa fac cunostinta cu oamenii in halate albe, din fericire, dar nu as fi dat din principiu. Da, se poate naste si civilizat in spital de stat. […]

  3. […] In 2011 m-am operat de mont la dr. Robert Badea. Dupa operatie am purtat o perioada o incaltaminte speciala, apoi am invatat sa merg din nou. Aveam un job nou si oamenii nu intelegeau daca asa merg eu sau e o problema de moment. Cum materialul clientului nu e tocmai cel mai grozav, un nod de la operatie nu s-a absorbit si un an am avut in continuare dureri din cauza lui, pana cand mi-am luat inima in dinti si m-am dus iar la doctor sa-mi scoata nodul de ata. De dureri am scapat, dar in continuare nu pot sa port decat incaltaminte lejera. A fost atat de traumatizanta experienta incat am zis ca nu ma mai operez niciodata decat daca sunt in pericol de moarte. Asa am ales sa nasc natural! […]

Leave a Reply to Cu spaga la doctor. Mita vs bacsis: subiectul despre care vorbeste toata lumea! Cancel reply

Please enter your comment!
Please enter your name here